Colonel (r) Ioan Santea, "Viata ca o descoperire"
Autorul este fostul sef al Politiei Judiciare Bucuresti
CUVÂNT ÎNAINTE
Fiecare ne naştem undeva. Unii în palate, alţii în colibe ori în cazuri mai fericite în case de oameni modesti. Nu cunoaştem în acel moment care este locul ce ne este destinat şi nici traiectoria de viaţă ce ne-a fost hărăzită. Din acest punct de vedere, esenţial sub aspect uman, rezultă de la bun început o mare diferenţiere între oameni şi o realizare aleatorie a oricărui principiu de egalitate şi de dreptate socială.
După ce facem această constatare cu gust amar, se pare că nu putem evolua prea mult în direcţia obţinerii unor explicaţii cât de cât satisfăcătoare. Ne putem pune pe parcursul întregii noastre vieţi – ba chiar pe distanţa impresionantă a istoriei omenirii – o sumedenie de întrebări pertinente. Nu putem însă explica suficient din punct de vedere ştiinţific, filosofic sau moral care sunt legile fundamentale ale existenţei noastre, respectiv resorturile intime care înfăptuiesc procesele cosmosului ori cele ale trecerii omului prin viaţă şi prin moarte. Urmarea firească a acestei neputinţe fundamentale a omului – aş putea spune chiar constituţionale – care nu-şi poate depăşi singur, deci prin forţele proprii, condiţia lui paticulară în univers, este că trăim într-o stare de incertitudine, într-o nebuloasă deasă, încărcată cu urme de mister şi cu diverse elaborări teoretice, care îmbracă haina autoritară a unor doctrine, adeseori transformate în dogme.
Departe de mine gândul de a pătrunde în acest hăţis teoretic – măcar din temerea întemeiată că nu voi mai putea ieşi din el – am schiţat o abordare a problematicii esenţiale a omului sub un aspect mai simplu, care ne poate duce mai direct la discutarea destinului, ca descifrare individuală si nu generalaă. Aş dori ca, prin prezentarea situaţiilor de viaţă cuprinse în carte, să explorăm împreună o problematică specifică, detaşată pa cât posibil de condiţia generală a omului, care aş vrea să se cheme „omul ca suporter şi făuritor al propiului destin”. Adică mai concret spus „despre omul singur” carepăşeşte prin viţa lui într-un mod specific, care-şi poartă virtuţiile, slăbiciunile si grijiile in mod particular şi subiectiv – mult diferenţiat de unul de celălalt – şi care, finalmente, are sau nu un scop precis în viaţă. Astfel, am putea evita discuţiile teoretice şi am încerca să înfăţisăm diverse tipuri de oameni cu istoria lor particulară, cu eforturile propii de a păşi în viaţă, cu modalităţi personale de rezolvare si depăşire a unor momente delicate, cu suişuri şi coborâşuri, cu vămile plătite unor situaţii de cumpănă ori de pierdere a speranţei.
Fiecare păşeşte cu mai mult sau mai puţin curaj şi încredere , ajunge la unele destinaţii, iar la altele nu, şi-şi încheie trecerea prin lume cu anumite roade culese sau, dimpotrivă, risipite. Împotriva oricăror teze pesimiste, se poate observa că fiecare om are o zestre pozitivă, posibil a fi valorificată într-un mod fericit. Unii oameni se comportă echilibrat, chibzuit ori chiar exemplar, iar alţii „pun la bătaie” nişte resurse sufleteşti excepţionale – şi nu întotdeauna în scop egoist – parcă ar dori să-şi convingă semenii că psihicul uman este un rezervor uriaş şi nebănuit de forţe, capabil să mute munţii din loc şi să depăşească orice vitregie a sorţii. Acestora aş dori să le închin această carte, cu toată smerenia, ca un semn simbolic al cinstirii valorii umane, ca o odă dăruită celor care au dovedit că aparenta slăbiciune se poate transforma în forţă şi izbândă.
Autorul
