Editura Themis Cart

Cuvânt înainte

Unul dintre primii specialişti pe plan mondial care au arătat importanţa cunoştinţelor de psihologie în procesul judiciar spunea că „legea este făcută de oameni şi administrată de oameni; că există numai în relaţie cu oamenii şi în conştiinţa oamenilor” (A.D. Christian, An applied psyhology of the court room: Its possibilities, Virginia Law Rewiew, 1925, vol. 12, nr. 2, p. 122). Volens, nolens acesta este, prin consecinţele sale, primul principiu al justiţiei. Câteva decenii mai târziu, Emilio Mira y Lopez (Psyhologie juridique, Paris, PUF, 1959, p. 5) atrăgea atenţia că depersonalizarea, neglijarea caracteristicilor psihologice ale celor implicaţi în procesul judiciar (justiţiabilul, anchetatorul, judecătorul, martorul), are consecinţe nefaste. Principiul fundamental al dreptului roman: Fiat justitia, pereat mundus (Să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea) este astfel completat de dictonul rămas de la filosoful grec Protagoras, unul dintre cei mai străluciţi sofişti ai antichităţii: Omnium rerum modus et mesura homo est (Omul este etalonul şi măsura tuturor lucrurilor).
Primele cercetări de psihologie juridică au luat în calcul caracteristicile persoanelor care au comis delicte. Şi în acest domeniu de cunoaştere s-a început cu ceea ce era vizibil: vârsta, apartenenţa la gen (masculin/feminin), mediul de provenienţă (urban/rural), situaţia materială (bogaţi/săraci). Au devenit clasice dihotomiile: delincvenţa juvenilă versus delincvenţa adulţilor, infracţionalitate masculină versus infracţionalitate feminină, furtul de bunăstare versus furtul de necesitate. S-a trecut apoi la caracteristicile mai greu identificabile, precum instabilitatea emotiv-acţională, nivelul de adaptare socială, lipsa de inhibiţie, duplicitatea personalităţii criminale. Cu alte cuvinte, s-a parcurs un drum de la exterior spre interior, specific tuturor ştiinţelor socio-umane. S-a constatat însă că variaţiile direct observabile la nivelul individului (apartenenţa la gen, la o clasă de vârstă sau la o categorie socială) nu explică de ce unele persoane comit infracţiuni şi altele nu. Ele ajută la tipologia infracţionalităţii, dar nu oferă o bază pentru predicţia criminalităţii (în sensul larg al termenului de „comportament antisocial”).
În prezent, interesul studiilor de psihologie judiciară se concentrează asupra selfului (sau a sinelui) şi a formelor acestuia. Teoria lombroziană a „stigmatelor” a devenit demult pagină de preistorie a ştiinţei comportamentului delincvent. Selful, văzut ca o „colecţie organizată de credinţe şi simţăminte despre noi înşine”, şi mai ales self-controlul, definit ca fiind „gradul în care o persoană este vulnerabilă la ispite”, constituie un element al nucleului dur al teoriei generale asupra crimei. În A General Theory of Crime de Michael R. Gottfredson şi Travis Hirschi (1990) se acordă self-controlului, alături de ocazia criminală (criminal opportunity), locul central în determinarea crimei. Au fost identificate şase componente ale self-controlului care conduc la comportamentele delictuale:
1) persoanele cu control de sine scăzut sunt impulsive, din acea cauză caută gratificaţii imediate, spre deosebire de persoanele cu self-control ridicat, care sunt capabile să renunţe la gratificaţiile imediate în favoarea celor pe termen lung;
2) persoanele care au un control de sine scăzut se caracterizează prin lipsa perseverenţei, preferând „banii fără muncă şi sexul fără a face curte”;
3) gustul pentru risc, pentru aventură, pentru acţiuni nesăbuite;
4) preferinţa pentru activitatea fizică în detrimentul contemplaţiei sau conversaţiei;
5) lipsa de sensibilitate faţă de nevoile altora, indiferenţa faţă de suferinţa lor, fiind „centrate pe sine”;
6) toleranţa redusă la frustrare, înclinaţia spre soluţionarea conflictelor prin comportamente agresive.
Numeroase cercetări au pus în evidenţă una sau mai multe dintre aceste caracteristici. Am în vedere studiile lui Carl Kean et al (1993), Peter B. Wood et al (1993), David T. Evens et al (1997), Douglas Longshore (1998) etc. În rândul acestor cercetări se înscriu şi studiile profesorului Tiberiu Bogdan, dovadă fiind chiar lucrarea care vede acum lumina tiparului.
Fondatorul psihologiei judiciare în România, Tiberiu Bogdan (1919-1996), gândea psihologia aplicată în domeniul justiţiei ca fiind studiul caracteristicilor psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, anchetator, martor, magistrat, avocat) şi al legităţilor psihice care se evidenţiază în cursul diverselor faze ale procesului judiciar (Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 30). Lucrările Comportamentul uman în procesul judiciar (1983) şi Analiza psihologică a victimei; Rolul ei în procesul judiciar (1988), scrise în colaborare cu colonelul psiholog Ioan Sântea de la Departamentul de Omucideri al Ministerului de Interne, au ajutat nu numai ofiţerii din judiciar să înţeleagă fenomenul complex al criminalităţii, ci s-au constituit în autentice pledoarii pentru viaţă şi adevăr. Psihologii şi sociologii au avut de învăţat din aceste cărţi, care aduceau în discuţie probleme fundamentale ale relaţiei dintre individ şi societate.
Din păcate, cărţile la care m-am referit, purtând ştampila „Secret de serviciu”, deşi nu ascundeau niciun secret, nu au ajuns la publicul larg. Stăruinţa domnului colonel (r) Ioan Sântea de a da o formă nouă lucrării Comportamentul uman în procesul judiciar, publicată într-o primă variantă în urmă cu peste douăzeci de ani, mi se pare demnă de toată lauda. Dincolo de neuitarea omului, savantului umanist şi a prietenului nostru comun, din partea căruia sfatul înţelept şi vorbele de spirit se revărsau cu generozitate asupra celor pe care îi cunoştea şi îi iubea, aducerea la viaţă a concepţiei profesorului Tiberiu Bogdan despre rolul psihologiei în procesul judiciar arată că, în ciuda vicisitudinilor vremurilor trecute (vezi condamnarea unor psihologi de prim rang în urma înscenării „Meditaţia transcedentală”), psihologia românească s-a raportat la fluxul de idei pe plan mondial, fapt ce a permis recuperarea rapidă a decalajului psihologiei judiciare din România faţă de cea din ţările Europei de Vest şi din America de Nord.
Avatarurile acestei cărţi ating istoria recentă atât de accidentată şi meandrele biografiei autorilor ei, ca şi a profesoarei Ana Tucicov-Bogdan (1926-2006), trecută în nefiinţă fără să fi pus punct introducerii sale cu titlul „Naşterea psihologiei judiciare ca ştiinţă în România”. Ca totdeauna, timpul nu a mai avut răbdare. Paginile scrise ca introducere de Ana Tucicov-Bogdan se constituie într-o mărturie emoţionantă şi rămân ca o lacrimă pentru ce ar fi trebuit să fie.

Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti